"Se poate să îmi placă mintea ta, dar să nu te vreau în inima mea"

Este o expresie citată de pe un blog. Absolut genial, cum de altfel şi fraza.
Am simţit că transmite atâtea sensuri, atât de profunde şi atât de diferite.
Oare ce stare sufletească poate să te frământe pentru a te convinge să exprimi ceea ce simţi?!
Să fii oare îndrăgostit, dar să fii deranjat de anumite fapte din partea partenerului şi să decizi că nu el este alesul?



Să îţi placă un El înţelept, dar să nu-ţi doreşti nimic mai mult, decât o aventură?
Sau atunci când cunoşti pe cineva, încerci să-l descoperi, dar nu ai găsit ceea ce ai tu nevoie?

Ori mai degrabă, să accepţi în viaţa ta o persoana de sex opus, să îţi destăinui suferinţele, grijile şi bucuriile, să împarţi gânduri şi idei, să ceri sfaturi şi să mulţumeşti sincer, să îi "lipeşti" pe frunte modest: PRIETEN
... iar el într-o bună zi să-ţi mulţumească pentru prietenie şi să-ţi raspundă din inimă: TE IUBESC!
Îngrozitor!
Neaşteptat!
Şocant!
Aş fugi, mi-aş pune palmele pe ochi şi mi-aş dori să fi visat ...